În una din cărțile scrise de editorul american Jason Rekulak am citit despre o întâmplare pe care o consider tocmai potrivită pentru a începe aventura S.I.M.T. (Scris, Inspirație și Motivație pentru Tine) – aici în paginile R-confessions.
Într-una din zile, pe la sfârșitul anilor ’90, Rekulak găsește un plic venit pe adresa editurii unde lucra la acea dată, adresat lui Hans Christian Andersen. La început, își închipuie că e o glumă – ori vreo eroare – însă, cuprins de curiozitate, verifică în portofoliul editurii și descoperă că, da, într-adevăr publicaseră cândva o ediție ilustrată a poveștilor clasice pentru copii, semnate de Andersen. Așadar decide să citească scrisoarea primită. Redau și eu o parte din ea:
Dragă Hans Christian Andersen,
Sunt curioasă dacă tu ai scris toate poveștile și care este preferata ta. Eu cred că Degețica este cea mai bună, este favorita mea! Mi-am dorit și eu să scriu o carte, să știi! Am fost atât de entuziasmată! Dar după câteva zile, mi-am dat seama că este foarte greu să o scriu și nu înțelegeam de ce. (…) Dacă știi ce ar trebui să fac înainte de a începe să scriu o carte, poți să îmi spui și mie? TE ROG SĂ ÎMI RĂSPUNZI!
A ta,
Kathy Stanton
Kathy Stanton – un nume fictiv – era o fetiță de 8 sau 9 ani. Este evident că nu avusese nicio intenție să scrie vreo capodoperă. Sigur nu o interesaseră tehnicile de scriere, planurile narative ori simbolurile. Nici ce aveau să spună prietenii ei și dacă avea să primească critici negative. Își dorise să scrie o simplă poveste și a realizat că a scrie nu este ușor. I-a cerut ajutorul autorului ei preferat, i-a scris unde credea că l-ar putea găsi, la editura care apărea pe cartea ei de povești.
Această poveste mi-a demonstrat – a mia oară – că scrisul este greu pentru oricine. Indiferent de vârstă. Nu, nu cred că cineva poate scrie o carte cu ușurință de la primul cuvânt, până la ultimul.
Cred că scrisul este ceva ce se deprinde, se exersează, se învață și se simte.
Mai cred că nu există rețete pentru cum să scrii și ce să scrii. Mulți scriitori spun: „Scrie despre ce știi!” Alții – ca mine – zic: „Scrie despre ce nu știi!” sau „Scrie cartea pe care ți-ar plăcea să o citești!”. Unii afirmă că personajele dictează o poveste și că de multe ori preiau chiar controlul narațiunii. Vladimir Nabokov își numește personajele „ocnașii săi”. Unii spun că nu se poate face nimic fără talent, alții, din contră, sunt de părerere că talentul este irelevant.
Nu se va ajunge niciodată la un consens. De aceea eu cred că tot ce putem noi – cei care iubim să scriem – să facem, este să vedem ce anume a funcționat la alții, ce tehnici au folosit și care le este povestea și să adaptăm totul pe felul nostru de a fi. Să descoperim ce anume ni se potrivește și să începem cu adevărat să scriem. Cu bucurie!
